Etichete

, ,

Domnul Ion Ionescu  simţi că-i zburdă mausul din mâna dreaptă când citi pe nerăsuflate pe un site publicitar cuvintele izbăvitoare „Scăpaţi de sforăit, chiar acum!”.

– În sfârşit, exclamă el cu voce tare, fiind singur acasă, iată cum scap eu de cumplita pacoste cu care m-a pedepsit Dumnezeu!

Până să sosească doamna Ionescu de la Piaţa Centrală, a şi completat, tastând cu frenezie, formularul de comandă, expediindu-l online, iar până să  dea în fiert fasolea pe care tocmai o aruncase consoarta în oală, sosi şi curierul care-i aduse, contra cost, pastilele antisforăit.

– Iar dai banii pe prostii, strigă printre aburii fierturii doamna  Ionescu, ştii bine că de sforăit nu te scapă decât popa!

– Ăsta-i  leac digital, nevastă! Mai bine vezi-ţi de fasolea ta! o înfruntă bărbatul şi înghiţi apoi prima pastilă, cu puţină apă rece, conform prospectului aferent.

Ceva dreptate îi dădu, totuşi, dar numai în gând, consoartei, cheltuise o grămadă de bani pe la medici, farmaciştii şi vrăjitoare, dar de sforăit, sforăia în continuare, parcă şi mai tare, după fiecare remediu încercat. Zgomotele triviale ieşite din nările lui erau de o intensitate şi o varietate  de-a dreptul insuportabile, se clătinau geamurile de la vitrina cu pahare şi ceşti, chiar şi ele intrau în vibraţii nocturne, iar doamna Ionescu mătura în fiecare dimineaţă, de îndată ce-şi scotea din urechi antifoanele speciale, varul căzut din crăpăturile tot mai pronunţate ale pereţilor. Cel mai abitir şi cel mai straniu sforăia domnul Ionescu atunci când, rar, e adevărat, întrecea măsura la pahar, zgomotele nazale depăşeau în acele nopţi cu mult limita admisibilului, întreaga scară se cutremura, vecinii, mai ales cei de sus şi de jos, fiind expuşi unui adevărat bombardament sonic.

– Iar s-a îmbătat porcul de Ionescu! se căinau ei, îndesându-şi pernele peste cap şi încercând să răpească măcar o oră de somn.

Deşi nu mâncase de prânz şi nu se simţea deloc obosit, domnul Ionescu adormi imediat în fotoliu şi se cufundă într-un vis atât de frumos, încât nu şi-l va  aminti niciodată. Îl treziră, cam peste un ceas, aroma mixtă de morcov, ţelină şi fasole, precum şi vorbele neaşteptat de tandre ale soţiei:

– Ai avut dreptate cu pastilele alea! Acum n-ai mai sforăit, ai cântat!

– Fugi de-aici! Eu n-am cântat niciodată, aveam note mici la muzică…

– Nu ştiu ce note ai avut tu la muzică, dar, cum ai adormit, din nările tale a ieşit o melodie cum n-am auzit niciodată. Am înlemnit de extaz lângă oala cu fasole şi parcă, zău aşa, şi aburii care ieşeau din ea s-au oprit, au rămas spânzuraţi deasupra aragazului, ascultând. Nu mai zic că paharele din vitrină au început să se ciocnească între ele, aşa, cu ritm, parcă te acompaniau, ce mai, ai fost sublim, bărbate, numai o dată, demult, când m-am dus la Operă, am mai auzit aşa ceva, dar cu mult mai şters decât melodia ta, nici nu se compară…

– Nu cred, tu îţi baţi joc de mine…

– Ei, cum să-mi bat joc? Uite, la noapte, te înregistrez şi ai să auzi singur că am dreptate.

Înainte ca domnul Ionescu să iasă din uluială, cineva sună la uşă.

– Doamna Ionescu, zise vecina de sus, vă rog să-mi daţi şi mie melodia pe care aţi pus-o adineauri, e aşa de frumoasă, n-am mai auzit aşa ceva, aş pune-o la telefonul mobil…

– Mâine am să v-o dau, abia mâine, îi răspunse doamna Ionescu, care ştia foarte bine că nu înregistrase încă nimic.

A doua zi însă, la uşa domnului Ion Ionescu era un du-te vino cumplit. Toţi vecinii voiau melodia, o ascultaseră fără să vrea şi rămăseseră uluiţi

– Ştii ce? zise Ion Ionescu, după ce audiase de zece ori propria simfonie, eu am să merg la directorul Operei, poate mă bagă în repertoriu, să se bucure toată lumea de notele astea angelice şi poate mai fac şi eu un ban!

Directorul nu numai că a fost încântat de idee, dar a şi programat imediat, pentru sâmbăta următoare, premiera cu „Simfonia nocturnă”, de Ion Ionescu, cum scria mare pe afişul care  împânzi tot oraşul.  Pentru decor, n-a fost nevoie decât de un pat de epocă în mijlocul scenei, un Ludovic XV, pe care Ion Ionescu urma să se aşeze ca să adoarmă, imediat după ce va lua pastila procurată digital.

La ora stabilită, sala era plină, iar afară, în Parcul Operei, o mulţime de oameni, care nu apucase bilet, urma să asculte concertul la difuzoare. S-a produs însă un mic incident. Melodia serafică a domnului Ion Ionescu era în plină desfăşurare, când, un atac de cord neprevăzut puse capăt vieţii cantautorului, simfonia încetând brusc, schimonosită într-un sforăit sinistru.

– A fost cântecul lui de lebădă!  se auzi, ca o undă de tragedie antică, o voce din public.

– A murit ca un adevărat artist, pe scenă! zise altcineva, aplaudând frenetic.

Numai doamna Ionescu, îndurerată, întrebă printre lacrimi:

– Cine naiba a mai inventat şi internetul ăsta?

Ion Manea