Etichete

, ,

Pe la prânz, norii s-au pogorât peste oraş şi au început să risipească  miliarde de steluţe albe, reci şi plutitoare. A nins toată ziua, dar, spre seară, un front de aer cald a învăluit oraşul cu o adiere neaşteptat de primăvăratică, iar zăpada a început să se înmoaie şi să se topească ceţos, spre disperarea copiilor. A venit apoi gerul nocturn şi, în zori, domnul Ion Ionescu s-a trezit cu un ţurţur imens atârnat de acoperişul casei, exact în partea dinspre stradă şi chiar deasupra trotuarului.  Fără a lenevi la căldura dinăuntru, cum s-a luminat de ziuă, bărbatul a scos din magazie o scară şi o lopată, a ieşit în faţa casei şi s-a urcat cu mare atenţie, ca nu cumva să alunece, până aproape de rădăcina excrescenţei de gheaţă, lovind-o puternic cu partea metalică a instrumentului. Zadarnic. Ţurţurul nu se clintea. Scotea doar un sunet aproape metalic, ca şi cum ar fi izbit cu o lingură de lemn într-o oală goală.

– Nu se poate, exclamă domnul Ion Ionescu, trebuie să-l dau jos, că altfel mă amendează ăia de la primărie! Ce fel de ţurţur e ăsta? Ei, lasă, că-i vin eu de hac!

Coborî apoi şi aduse la faţa locului un ferestrău, dar zimţii metalici, bine ascuţiţi, n-au putut face mai mult decât lopata şi aproape că s-au rupt în consistenţa impenetrabilă a ţurţurului.

Scoasă din casă de zgomotele ciudate, doamna Ionescu ieşi cu o cană cu ceai fierbinte şi cu un sfat:

– Lasă-l, bărbate, că-l topeşte soarele,  acuş răsare!

– Şi orgoliul meu de gospodar? Ce-o să zică lumea? Uite, – şi arătă de pe scară cu ferestrăul spre curţile vecine  –  toţi şi-au dat ţurţurii jos, numai al nostru a rămas!

Fără a-şi lua în seamă nevasta şi refuzând categoric ceaiul, Ion Ionescu intră în casă şi se întoarse după un timp cu o oală mare cu apă fiartă şi cu o cană de lut. Urcă din nou şi începu să arunce, cană după cană, cu lichidul fierbinte spre ţurţurul inamic. Valuri de abur se iscau la fiecare impact, oala se deşerta cu repeziciune şi, cu toate acestea, ţurţurul rămânea intact, mai mult decât atât, parcă începea să capete o strălucire stranie, ca şi cum întregul curcubeu s-ar fi retras în masa glaciară şi lunguiaţă ce atârna de tabla acoperişului. În aceste condiţii, domnul Ion Ionescu se declară învins şi anunţă oficialităţile locale.

În scurtă vreme, un du-te vino gălăgios se iscă lângă imobilul său. Grupuri specializate de intervenţie luară cu asalt ţurţurul refractar. Scări de pompier, jeturi de apă, aparate de sudură, macarale, ba chiar şi nişte tancuri aduse special pentru a tracta ţurţurul n-au reuşit decât să facă un zgomot asurzitor şi să transforme întreaga stradă, nu numai într-un veritabil teatru de operaţii, dar şi într-un punct de maxim interes pentru opinia publică şi mijloacelor de comunicare în masă.  În câteva ore, puzderie de lume se adunase în faţa casei domnului Ionescu, privind cu uimire la marele ţurţur şi cerând din ce în ce mai insistent trupelor de intervenţie să renunţe la demolarea lui, acesta şi pentru că, iată, nimeni  şi nimic nu-i poate clinti, şi, pe urmă, este atât de frumos, atât de neobişnuit şi de plin de farmec, încât ar fi chiar păcat ca el să dispară, mult mai recomandat ar fi ca ţurţurul să rămână în starea lui naturală, ba chiar să se ia urgent măsuri de protecţie şi să fie înscris printre punctele turistice de mare atracţie ale municipiului.

Ceea ce se şi întâmplă. Când veneau în oraş, mulţi turişti străini întrebau mai întâi de „ţurţurul lui Ionescu” şi numai după aceea, despre muzee, hoteluri sau alte utilităţi. Veni primăvara, apoi vara, cu zilele sale caniculare din mijloc de iulie, dar ţurţurul era tot acolo, intact, strălucitor şi irizând o lumină stranie, cel mai adesea însoţită de o răcoare binefăcătoare, ca o briză marină sau ca o adiere de zefir, pe sub care oamenii treceau încontinuu, răcorindu-se şi admirându-l.

În timpul acesta, Ion Ionescu îşi trăia cele mai fericite zile şi nopţi din viaţa sa, devenise celebru, o lume întreagă îl ştia, se îmbogăţise, pentru că primăria îi fixase o cotă-parte substanţială din veniturile obţinute din exploatarea turistică a ţurţurului, iar casa lui fusese declarată obiectiv de interes naţional. Toate acestea până într-o seară de joi, când, în urma unui atac de cord, domnul Ion  Ionescu decedă subit, în ciuda sosirii la timp a ambulanţei şi spre nefericirea doamnei Ionescu. În aceeaşi clipă însă în care sufletul bărbatului se înălţase pe deasupra acoperişului  spre lumi neştiute, ţurţurul de la streaşină se topi instantaneu.

– Domnule, zise un vecin, la parastasul de trei zile, de ce ţurţur a avut parte nea Ion, frumos ca o poveste şi credincios ca un câine…

Ion Manea

Anunțuri