Etichete

, , , , , ,

Ningea ciudat, ca şi cum o ceată de îngeri s–ar fi bătut prin cer cu perne mâncate de molii, dar fenomenul nu-l putea opri pe domnul Ion Ionescu să pornească din casă şi să-şi îndeplinească înalta misiune. Nu ieşea, de obicei,  înainte de Bobotează, şi aceasta pentru a evita contactul cu brazii aruncaţi de la balcoane. Cu şase ani în urmă, chiar pe trei ianuarie, plecând după ţigări, l-a lovit mai întâi un molid, fără a-l opri însă din drum, pomuleţul fiind anemic şi destul de scuturat, dar, mai apoi, chiar în apropiere de chioşc, i-a căzut în cap un brad care l-a cam data gata, acesta fiind  foarte mare şi, nu se ştie de ce, nescos din suportul de fier. A ajuns la spital şi fără de ţigări şi fără cuponul de pensie, drept pentru care a fost imediat externat.

– Iar ai jucat table cu vecinul! l-a întâmpinat atunci consoarta, încă de la uşă, privindu-i ironică bandajele.

– N-am jucat nicio tablă, femeie, mi-a căzut un brad în cap! i-a retezat-o el, gândindu-se că, la urma urmei, ar fi fost preferabilă o partidă cu vecinul, ştiind că, da, ajungeau ei, de cele mai multe ori, din cauza zarurilor, desigur, la pumni şi picioare, dar se aflau la adăpost, departe de traiectoria  imprevizibilă a ploii anuale de conifere.

Aşa a fost acum şase ani, de atunci n-a mai ieşit din bloc înainte de Bobotează, dar acum e musai s-o facă, chiar în sfânta zi, pentru că altfel n-ar  putea să-şi ducă la îndeplinire înalta misiune pe care o primise tainic într-un vis ciudat, avut pe fotoliu, chiar în noaptea de Revelion. Pe tot parcursul drumului până la fluviu, niciun brad şi  nici măcar un pin nu i-a căzut în cap, ceea ce nu putea fi decât un semn bun şi o binevenită încurajare în întreprinderea asumată. Acolo, pe mal, abia sesizabil în mulţimea uriaşă adunată pentru agheasmă, preotul de la biserica din carter tocmai arunca uriaşa  cruce de lemn în apa rece  a Dunării gălăţene, după care, ca la o comandă, săriră cei vreo zece bărbaţi în costume de baie, dinainte pregătiţi. Cu o zvâcnire de felină tânără şi flămândă, domnul Ion Ionescu, aşa îmbrăcat cum era, aproape că zbură peste ei, ajunse din câteva mişcări de braţe chiar lângă cruce, o înşfăcă şi începu să înoate cu o viteză incredibilă spre mijlocul fluviului.

– Ne-a furat crucea! se auzi, în liniştea mormântală a mulţimii uluite, glasul de tenor al dascălului.

Dar domnul Ion Ionescu era deja departe, abia se mai vedea printre vapoare, uneori se scufunda cu cruce cu tot, privea cu emoţie la lumea subacvatică, populată de peşti uriaşi şi viu coloraţi, printre care i se păruse, doar i se păruse, că zărise şi silueta rece a unui submarin sovietic,  apărea însă imediat la suprafaţă, la o distanţă apreciabilă şi din ce în ce mai aproape de malul celălalt.

– Să aruncăm altă cruce! hotărî preotul şi ceremonia de pe malul stâng fu reluată, cam în aceeaşi clipă când, dincolo, pe celălalt ţărm, preotul paroh din Pisica arunca şi el o cruce mare de lemn în apa învolburată a Dunărei dobrogene.

Mobilizându-şi resursele energetice imense de care încă mai dispunea, deşi trecuse fluviul înot într-un timp record şi cu viteză memorabilă, domnul Ion Ionescu prinse aproape din zbor şi crucea dobrogeană cu mâna dreaptă pentru că, în cea stângă, o ţinea strâns pe cea gălăţeană, făcu doar câteva ondulări de corp şi se ridică, cu apa şiroindu-i din haine, pe malul pe care zăpada abia aşezată îl întâmpină precum covorul roşu la ceremoniile de la Cannes. El n-avea însă timp de ceremonii.

– Cine dracu’ mai e şi ăsta? întrebă, fără a realiza că se afla chiar în preajma preotului,  unul dintre zdrahonii în slip care se aruncaseră în zadar după cruce.

Ţanţoş şi fără a ţine cont nici de gerul Bobotezei, nici de întrebarea necuviincioasă a pisicanului, domnul Ion Ionescu înainta cu paşi mari şi precişi spre inima Dobrogei şi a viitoarei noi unităţi administrativ-teritoriale. În spate, îl urmau mulţi dintre cei prezenţi la ceremonie, dornici să afle ce are de gând să facă străinul şi ce soartă va avea crucea aruncată de parohul lor. După mai bine de un kilometru de mers prin zăpadă, domnul Ion Ionescu se opri brusc, în faţa unui dâmb care-i ieşise în cale, aşa cum, de altfel, i se prevăzuse, în visul de Revelion. Acolo, în buricul deluşorului, înfipse cu energie crucea gălăţeană şi zise profetic:

– Aici va fi capătul vostru de pod peste Dunăre!

– Dar crucea noastră? întrebă un pisican, arătând spre mâna dreaptă a profetului.

– Pe-a voastră, domnilor, o înfig, la noi,  la capătul celălalt al podului! le răspunse grav domnul Ion Ionescu şi porni apoi spre Dunăre, ca să înoate, sub fulgii din pernele îngerilor, înapoi spre malul gălăţean, şi pentru a-şi săvârşi misiunea primită în vis.

Ion Manea

 

Anunțuri