Etichete

, ,

Am achitat biletul şi am intrat extrem de curios în sala ovală în mijlocul căreia era expus, conform afişului, bolovanul lui Sisif.

Era mare, cam de un metru înălţime, de un gri închis şi foarte şlefuit, probabil din cauza îndelungatei folosiri. Erau mulţi vizitatori, unii fotografiau, alţii comentau în grupuri mici, am văzut şi câţiva care se aşezaseră pur şi simplu pe bolovan, dând satisfăcuţi din picioare.

– Nu mă deranjează că atingeţi exponatul, cum se întâmplă prin alte muzee!, zise tare colecţionarul. Îmi face chiar plăcere să vă văd interacţionând cu mitul şi cu istoria lumii. Sisif însuşi s-ar bucura să vă vadă şi cred că nu l-ar supăra de loc ideea de a vedea funduri contemporane pe obiectul muncii lui străvechi…

Ca profesor de istoria mitului, obiectul acela mă atrăgea precum un magnet şi am aşteptat aproape trei ore până la închiderea programului pentru a putea sta de vorbă măcar două minute cu fericitul posesor al pietrei pe care Sisif o tot ridică pe muntele istoriei, iar aceasta îl prăvăleşte nepăsătoare şi sadică în neant, pentru ca şi Sisif şi istoria să revină într-o succesiune absurdă, delirantă şi total inutilă.

– Direct de la sursă, domnule!, mi-ar răspuns omul atunci când l-am întrebat de unde are bolovanul. Ce naiba, sunt român!

Şi unde nu poate ajunge românul în lumea asta? Săptămâna trecută, la ultima mea vizită în state, m-am furişat în biroul oval şi am subtilizat stiloul lui Obama. Vreau să i-l ofer cadou lui Sarkozy, ca să ne bage mai repede în Schengen. Abia aştept să fie sanctificat Papa Paul al II-lea, ca să fac rost de tibia cu care a păşit pe pământul nostru scump, când a zis el „Grădina Maicii Domnului”…

– De la noi n-ai nimic? – În primul rând de la noi, că-s patriot. Am o bucată din blana cu care se înţolea Zamolxis în iarna antică, vreo zece brăţări dacice şi dicţionarul român-maghiar al lui Mihai Viteazul, mă pregătesc să dau o raită pe la mănăstirea Putna, iar la întoarcere dau pe la Stănileşti, pe Prut, unde mi-a promis cineva trei centimetri din rochia în care nevasta lui Petru cel Mare l-a ascuns pe Dimitrie Cantemir în faţa turcilor.

Istorie, domnule, am toată istoria naţională la picioare!, exclamă el satisfăcut, aprinzându-şi o ţigară şi aruncând o privire paternă spre bolovanul din mijlocul încăperii.

– Îmi închipui, îndrăznii să remarc, ce înghesuială va fi când vei expune toate aceste relicve!

– Nu mai devreme de 2015, domnule, poate prin 2018, oricum, aştept să trecem la euro, să fac şi eu un ban adevărat, nu-i aşa? Mai ales că am în pregătire toporul cu care a fost tăiat copacul din care s-a făcut crucea lui Iisus, pipa lui Decebal şi o şuviţă din părul pe care Dalila i l-a tăiat în somn lui Samson. Ca să nu mai vorbesc de praştia lui David şi încălţarea cu care a aselenizat Armstrong.

Am plecat copleşit de profunde emoţii, furişându-mă spre ieşire şi lăsându-mi interlocutorul să continue şirul nemaipomenitelor relicve de care dispune sau pe care e pe cale să le procure. Când să ies pe strada aglomerată şi vie, o mână m-a tras brusc înapoi.

– Unde pleci? Stai, că n-am terminat! Tocmai voiam să-ţi spun despre cea mai valoroasă achiziţie din viaţa mea… M-a apucat strâns pe după umeri şi aproape că m-a împins într-un ungher întunecos de lângă casa de bilete, unde, privind cu mare atenţie în jur şi asigurându-se că nu e nimeni, mi-a şopti misterios la ureche:

– Sunt pe cale să fac rost de mâna dreaptă a lui Ceauşescu… E de o însemnătate capitală pentru mine. Cu ea mi-a semnat el, în ’88, amnistierea. Să i-o pupe Dumnezeu!

– Şi unde ai s-o expui?, am întrebat eu la fel de misterios

– Cum unde? La Palatul Parlamentului! Nu-i casa lui acolo? Şi nu stau în ea urmaşii lui?

Ion Manea

Anunțuri