Etichete

, , ,

Tăiase salcâmul încă din primăvară, uscarea lui era esenţială în ceea ce voia să întreprindă, cumpărase şi scândurile, de la târgul comunal, instrumentele, fierăstrăul, rindeaua, dălţile, ciocanul îi erau de mult la îndemână, iar cleiul şi cuiele nu-i lipseau niciodată din gospodărie. Vara venise, era chiar în toi, canicula se instalase de trei zile şi nu dădea semne de retragere, condiţiile din zicală se întruneau pe deplin, aşa încât, în acea dimineaţă de 15 iulie, se apucă să-şi facă sanie, chiar în mijlocul curţii, în praful în care până atunci se zbenguiseră trei vrăbiuţe.

Obişnuită cu bizareriile etalate de-a lungul nenumăraţilor ani de căsătorie, nevasta nu-l băgă în seamă, dar când, după câteva ore, constată că ceea ce tocmai ieşea de sub mâinile lui semăna foarte mult cu o sanie, interveni:

– Lumea moare de căldură, iar tu-ţi faci sanie. Mai e mult pân-o să ningă, bărbate!

– S-o crezi tu! Totul este relativ în lumea asta. N-ai auzit de încălzirea globală? Se schimbă polii, femeie!

– Se schimbă pe dracu! Ai luat-o tu razna, o să râdă lumea de tine!

Vorbele femeii se loviră de dârzenia lui ca nişte gloanţe de cauciuc de turela unui tanc, dar chestia cu râsul lumii se cam adeveri, de îndată ce tot satul află de intenţia sa.

– Vecine, îi strigă unul de peste gard, n-ai îngheţat? Ia-ţi o cuşmă că răceşti şi rămâne sania neterminată!

– Măi, dă-i bătaie, că uite,  acum vine viscolul!, îi zise altul.

– Omule, mă iei şi pe mine în sanie, că plătesc bine?, îi chicoti o femeie cu umbrelă de soare deasupra capului.

Omul cu sania nu-i băga însă în seamă, el îşi vedea de treabă şi, în timp ce sudoarea îi curgea şiroaie în praful în care dimineaţa se zbenguiseră cele trei vrăbiuţe, sania îşi contura tot mai ferm liniile şi rosturile gândite îndelung şi ieşite armonios din mişcările bine calculate ale mâinilor sale de meşter.  Dar cum creaţia cere sacrificii, el nu putea fi în acel moment în crâşma satului, acolo unde mai toţi bărbaţii, veniseră să se răcorească cu bere la halbă, dar mai ales pentru a face haz de nebunul care se apucase să-şi facă sanie în mijlocul lui Cuptor şi la plus 39 de grade la umbră. Şi era chiar mai bine că nu era printre ei, pentru că ar fi fost pur şi simplu asaltat de glumele şi hohotele lor râs. Oricum, dacă ar fi fost acolo, le-ar fi spus cu demnitate doar câteva cuvinte înţelepte:

–  Cine râde la urmă râde mai bine…

Orele trecuseră neobişnuit de repede pentru căldura de afară şi sania începută dimineaţa se termină cam odată cu berea de la crâşma comunală. În drum spre case, bărbaţii plini de bere şi veselie hotărâră să treacă pe la gospodăria omului nebun şi să mai râdă o dată, peste gard,  de sania lui.  Cu cât se apropiau însă de gospodăria lui, cu atât o răceală inexplicabilă îi învăluia tot mai profund şi mai evident, aşa încât, pe ultima sută de metri începură să dârdâie şi să-şi frece frenetic corpurile aproape îngheţate. Să fie de la bere?, se întrebau, dar cerul care fu cuprins dintr-o dată de o puzderie de nori albi şi înfricoşători le spulberă orice iluzie. În câteva minute începu să ningă abundent şi să sufle un vânt năprasnic. Zăpada se aşternea masiv pe uliţă, iar viscolul o troienea parşiv. Dârdâind în cor şi mirosind a bere, bărbaţii se înţeleseră din priviri că nu mai e cazul să mai treacă pe la casa omului cu sania, pentru a râde de el. Primul dintre ei care ajunse acasă, fu întâmpinat de soţie cu o mătură mare în mâna dreaptă şi cu o lopată în stânga:

– Nenorocitule, aşa bărbat îmi eşti tu? Vecinul şi-a făcut sanie, ca gospodarul, iar tu ai lenevit la crâşmă cu beţivanii! Pune măcar mâna şi dă măcar zăpada la o parte!


Şi, în timp ce individul se executa, înjurând de mama focului, omul cu sania făcea primul tur prin sat, cu zurgălăii cristalini în auz şi cu hotărârea fermă de a-şi face la iarnă car în suflet.

Ion Manea