Etichete

, ,

Mitică a avut în viaţă două mari iubiri, Nae şi cazmaua din vie. Pe cel mai bun prieten de pahar pe care l-a avut vreodată, pe numele lui întreg Nicolae Săuşescu, i l-a răpit Dumnezeu, cu trei ani în urmă,  într-o seară de aprilie, când, încercând să fugă cu zece kilograme de fier vechi, sustrase dintr-un depozit, nu s-a oprit la somarea poliţistului, iar acesta a tras profesional trei gloanţe în aer şi unul direct în spatele lui firav, producându-i un deces intempestiv.  Câtă jale a fost în inima lui Mitică, precum şi a celuilalt prieten care i-a mai rămas, Costică, numai Cel de Sus ştie, precum şi Costică însuşi. Cazmaua însă e întreagă şi nevătămată. E una de război, dintre acelea de raniţă, cu coadă scurtă, pe care a găsit-o când a săpat el contra cost, acum 23 de ani, via unui vecin. A dat tare cu târnăcopul şi a simţit  o împotrivire dură şi nefirească, s-a oprit şi a scos cu mâinile, îndepărtând cu febrilitate pământul, cea ce s-a dovedit a fi tocmai cazmaua de care de atunci nu s-a mai despărţit niciodată. O poartă peste tot, în servieta sa ancestrală, alături de un briceag şi de o cană din tablă şi ţine la ea ca la un trofeu ce-i încununează întregul său curicculum vitae. Mai mult decât atât, cu cazmaua asupra sa, este încercat în fiecare zi de sentimentul patriotic că el însuşi participase activ la războiul care-i lăsase special în bătaia  târnăcopului un semn  şi o dovadă de eroism.

În dimineaţa celui de al treilea Paşte al Blajinilor de când se stinsese Nae, Mitică şi Costică s-au întâlnit în birtul „La trei ţigani”. Era punctul obişnuit de plecare spre cimitirul în care prietenul lor îşi consuma eternitatea, departe de bucuria vinului şi a prieteniei lumeşti. Ritualul urma să fie acelaşi. Intrau în crâşmă şi beau câte un pahar, două, uneori chiar trei, înainte de a porni.

La cimitir, Mitică avea să-ţi scoată cazmaua istorică pentru a afâna pământul şi a îndepărta buruienile de pe mormânt. Va scoate apoi din geantă sticla de un litru de ţuică pe care o lua întotdeauna, va bea împreună cu Costică câte o cană de rachiu, restul fiind turnat în tăcere, când de unul când de celălalt, peste locul de veci al celuia care le fusese cel mai bun prieten de pahar atâta amar de vreme.

– Costică, mai bem câte unul şi plecăm. Ne aşteaptă Nae, ce mama mă-si…

Mitică a tăcut puţin şi a încuviinţat, dând uşor din cap şi aprinzându-şi o ţigară.

– Dar să-l bem în linişte, mă nici clopotele să nu se-audă, zise apoi, privind cu o geană de lacrimă în ochi spre scaunul pe  care ar fi stat Nae şi acum, dacă nu s-ar fi descoperit praful de puşcă.

Cei care frecventau fidel „La trei ţigani” aveau să relateze, mai târziu, că nu fusese ultimul, că au urmat alte şi alte pahare şi că, abia spre prânz cei doi au plecat, împleticindu-se şi sprijinindu-se unul de altul,  nicidecum spre cimitir, ci mai degrabă spre gară, de unde ar fi luat, nu se ştie de ce şi cum, un tren personal spre Bucureşti.

Primul care se trezi fu Mitică. Îi îngheţase trupul pe iarba rece. Făcu eforturi deosebite să-şi scoată câte un ochi de sub  plumbul pleoapelor şi desluşi domol, literă cu literă, înscrisul de pe crucea mare din faţă: Ceauşescu Nicolae. 1918 – 1989. Sări ca ars şi-şi zgâlţâii precipitat prietenul adormit cu capul pe geantă şi cu sticla goală în mâna dreaptă

– Costică, ăsta nu-i Nae al nostru!

Speriat, acesta aruncă spre cruce nişte priviri venite parcă direct din negura timpurilor.

– Da mă, răspunse el silabisind  numele acela, dar tot împuşcat a murit. Scoate cazmaua!

Ion Manea

Anunțuri