Etichete

, , , , ,

Nici atunci, în acea zi de noiembrie şi nici multă vreme după aceea, nu mi-am putut explica  strania apariţie a spaniolului. Abia revenisem din ţara lui Cervantes, cu ceva bănuţi puşi deoparte, pe care-i investisem în casa mea din satul M. Aproape că am reconstruit-o. Dar nu trăinicia ei mă interesase în primul rând, ci, mai degrabă, sporul absolut de confort urban pe care i-l adăugasem cu toată dărnicia. Aveam tot ce-mi trebuia, de la apă potabilă curentă şi canalizare, până la încălzire centrală şi racordare la cele mai moderne mijloace de comunicare, inclusiv internet. Plus o bibliotecă dintre cele mai alese, pe care aveam de gând s-o frecventez în linişte, mai ales în lungile nopţi de iarnă.

Aici trebuie să fac o mică precizare, absolut necesară în înţelegerea nemaipomenitei întâmplări pe care nici măcar acum, după multă vreme, nu pot s-o explic. Da, am fost la muncă în Spania, dar nu la cules de căpşuni, ci în calitate de profesor de limba maternă pentru nepoţii lui Decebal şi Traian plecaţi cu părinţi lor să-şi găsească bunăstare într-o altă provincie romană. Acolo. în Spania, s-a dat o lege prin care minoritarii trebuie să înveţe în propria limbă, inclusiv la geografie, ca s-o înţeleagă mai bine, şi de aceea a fost foarte mare nevoie de profesori români cu vagi cunoştinţe de spaniolă. Acolo însă m-am perfecţionat şi acum pot să spun că pricep şi scriu destul de bine în limba lui Lope de Vega şi a lui Gabriel Garcia Marquez.

Este de prisos să mai spun că mulţi dintre săteni, majoritatea prietenilor şi absolut toţi membrii familiei n-au fost de acord, ba chiar s-au şi crucit în faţa modului în care am înţeles eu să-mi investesc capitalul. Şi mai ales atunci când am hotărât să-mi fac eoliană. Ea există şi acum, supravieţuind teribilului  eveniment din acel noiembrie îndepărtat şi straniu. Instalaţia de producere a  electricităţii pe baza forţei eoliene mi s-a părut cea mai sigură şi mai ieftină modalitate de asigurare a independenţei energetice, mai ales că în zona satului M. vântul bate cu străşnicie 297 de zile pe an. Din motive de admiraţie pentru opera lui Jaroslav Hasek, am contractat o firmă cehă pentru eoliana mea, prima din sat şi chiar din judeţ. M-a costat ceva, dar aveam o minunată perspectivă de amortizare rapidă a  investiţiei, precum şi una strict umanitară, dat fiind faptul că, în zilele în care viscolul bate cu îndărătnicie în palete, pot furniza energie electrică mai multor săteni foarte săraci şi chiar primăriei.

După festivitatea de dare în folosinţă, la care au participat, în afară de primar şi prefect, ministrul energiei şi chiar primul ministru, au urmat zile şi nopţi de tihnă, citeam tot felul de cărţi la lumina becului şi mă întrebam uneori, privindu-l, prin ce minune unda aspră a vântului care-ţi arde obrazul şi naşte sărăcie, devine dintr-o dată lumină dătătoare de învăţătură şi speranţă. Până când, în acea zi de noiembrie, am auzit dintr-o dată, tropote de cal, gălăgie şi vorbe aspre în limba spaniolă. Am aruncat cât colo cartea, am ieşit cât se poate de repede în curte şi am rămas încremenit. Pentru că nu ajungea la elicele înalte, Don Quijote de la Mancha se înălţa în şa, aruncând cu suliţa şi strigând la Sancho Panza să-i dea alta, pentru că nu nimerea obiectivul.

– Cavalere, ai greşit veacul!, i-am strigat în spaniolă. Asta nu-i moară de vânt, e doar instalaţia mea eoliană!

– N-ai văzut-o cumva pe Dulcineea din Toboso? m-a întrebat el.

– Ba da, Don Quijote, vino în casă!

Cavalerul şi-a şters încălţările prăfuite de drum pe preşul de la uşă şi a pătruns în camera de primire, aruncând un ochi spre biblioteca mea. De  atunci, noi doi stăm de vorbă şi citim neîntrerupt, în spaniolă sau în română, fiindcă a învăţat-o şi el, iar Sancho Panza se ocupă de adăparea Rosinantei şi de întreţinerea eolienei. Ca să avem mereu lumină. Că vânt este.

Ion Manea

 

Anunțuri