Etichete

, , , , , ,

Namila a apărut în zorii zilei, în partea de nord a oraşului, într-un cartier mărginaş, cu mulţi şomeri şi cu un parc sălbăticit, aproape sufocat de buruieni şi gunoaie de tot felul. Chiar pe aleea centrală a acestuia, sau pe ce mai rămăsese din ea, şi-a făcut, dintr-o dată, apariţia. Era cam de mărimea unui viţel, neagră din labe şi până în vârful urechilor, fioroasă, în fond, prin chiar dimensiunea sa, şi, cu toate acestea, emanând o linişte şi un fel de superioritate asumată, o detaşare de-a dreptul senină faţă de mediu, foarte rar întâlnită la un câine. Pentru că, de fapt, namila era un câine, de mărimea unui viţel bine dezvoltat, cum spuneam, şi era însoţită de un bărbat foarte înalt, dar slab, într-o vestimentaţie predominant albă, în contrast total cu blana animalului purtat discret în lesă. Nici atunci şi nici mai târziu, nu s-a ştiut nimic despre provenienţa ciudatelor personaje, cât despre dispariţia lor, la fel de misterioasă, aveau să se nască multe opinii şi mai ales legende.

– A fost doar o iluzie optică, expresie a refulării dramei conflictului latent dintre omul urban şi câinele comunitar, el însuşi înstrăinat de propria natură, a spus un psiholog, invitat la o emisiune locală TV.

Părerea aproape unanimă era că omul şi namila  au apărut din nimic şi de oriunde, important însă era a descifra sensul, pentru că nu se pitea ca în această atât de ciudată apariţie să nu fi fost vreun sens. Sensul era, iar întâmplările aveau s-o dovedească…

La început, au fost numai ei doi, omul înalt, în alb şi namila de câine, în negru.  Au ieşit agale din parc şi s-au îndreptat, în tăcere, spre centrul oraşului. De îndată însă, simţul exacerbat al mirosului tuturor câinilor din zonă şi mai apoi, din tot oraşul, a început să funcţioneze la maximum, ceea ce a făcut ca, în scurt timp, un impresionant alai de patrupede să se strângă în urma namilei.  Erau câini de toate categoriile şi de toate mărimile. Majoritatea vagabonzi însă, pentru că nobilii erau ţinuţi cu străşnicie în lesă, la distanţă, de către stăpânii lor impacientaţi. Lătratul general devenea tot mai consistent, pe măsură ce alţi şi alţi indivizi întâlniţi în drum se contopeau în imensa mulţime canină. Şi, în timp ce hărmălaia urmăritorilor căpăta intensităţi de-a dreptul insuportabile, namila îşi etala parcă şi mai mândră impasibilitatea senină, mândria nemăsurată şi chiar o anumită aroganţă tipică superiorului intangibil, august şi de neînlocuit.

-Trebuie să chemăm autorităţile, pe domnul primar mai ales!, se auzeau tot mai des voci din public.

Oameni n-aveau însă de unde să ştie că la Primărie era decretată starea de necesitate, fiind mobilizate toate organele şi organizaţiile cu atribuţii în domeniu.

Între timp, cohorta canină care urma namila misterioasă a ajuns în centru, după ce străbătuse în câteva ore mai toate cartierele oraşului. La orele prânzului, s-a estimat că la kilometrul zero erau aproximativ 17. 679 de câini vagabonzi, ceea ce reprezentata, după calculele caninologilor, cam 98, 3 la sută din întreaga populaţie câinească a urbei. Situaţia devenise de necontrolat şi atunci a intervenit municipalitatea.

Un lung convoi de maşini şi utilaje, deservite de un personal de specialitate ultracalificat, printre care şi un detaşament de hingheri, întărit şi cu colegi din oraşele învecinate, solicitate de primar, s-a îndreptat impetuos spre mulţimea uriaşă de câini adunată în centru în jurul namilei negre şi a stăpânului ei îmbrăcat în alb. În câteva zeci de minute, toţi aceşti câini vagabonzi, care reprezenta majoritatea absolută a comunitarilor a fost strânsă şi transportată în locuri secrete. Când ultimele exemplare fuseseră aruncate în camioanele supraîncărcate, nu se ştie cum şi mai ales de ce, namila şi stăpânul ei au dispărut, la fel de misterios şi de inexplicabil precum apăruseră în zorii zilei în parcul sălbăticit din partea de nord a oraşului.

– N-a fost decât o iluzie optică urbană!, avea să-şi întărească spusele psihologul de la o televiziune locală.

După ce liniştea şi pacea s-au aşternut deasupra municipiului, m-am retras spre casă, foarte discret şi cu maximă băgare de seamă. În hărmălaia produsă la strângerea câinilor, reuşisem să bag sub haină unul mic şi pricăjit, care, de teamă, a tăcut mâlc şi  complice, în toată această perioadă. În apartament, l-am scos, l-am spălat, i-am dat nişte carne şi lapte şi, tocmai când să mă bucur de el, a sunat cineva. Mi-a fost teamă să nu mă fi pârât cineva şi la uşă să fie primarul cu hingherii lui. M-am uitat prin vizor, dar nu era el. Era Brigitte Bardot. Pe semne că aflase de gestul meu şi venise să mă felicite, Ei, cum să n-o primesc pe Brigitte Bardot?

Ion Manea