Etichete

, , , , , , , , ,

Erau minus 20 de grade, la soare, gerul muşca fioros din trupul firav al zilei, în timp ce  oamenii zgribuliţi treceau pe sub ţurţuri, înotând prin troiene spre alimentara din colţ, unde tocmai se băgase muştar. Era muştarul acela celebru, acea specialitate inconfundabilă, de Tecuci, şi iute şi dulce, borcănelul verzui care nu putea, în nici un caz, să lipsească de la mesele cetăţenilor în miezul anotimpului cu  şuncă şi cârnaţi. Se făcuse deja o coadă pestriţă şi lungă, până spre staţia de tramvai, cumpărătorii intrau în tăcere, îşi luau borcanul şi plecau nerăbdători spre casă, pentru a-l desface şi degusta din preţiosul conţinut. Ştiam că nu era o coadă socialmente necesară, că dorinţa acută şi unanimă de a cumpăra muştar nu era decât o defulare tardivă a profundei frustrări pricinuite, în anii prerevoluţionari, de imaginea devastatoare a rafturilor ocupate în exclusivitate şi suprarealist de şiruri interminabile şi sufocante de muştar, şi iute şi dulce, de Tecuci şi de toate fabricile socialiste de muştar. Ştiam toate astea şi chiar mai mult şi, cu toate acestea, m-am aşezat disciplinat la coada generală. După câteva clipe, o voce din spate îmi transmise:

– Nu vă supăraţi, staţi la muştar?

M-am întors spre a-i răspunde, dar când am zărit persoana, am încremenit. De uimire. Bărbatul era aproape gol, adică în pantaloni scurţi şi papuci. Dar nu tremura, nu dădea, adică, niciun semn că ar suferi la minus 20 de grade la soare, părea că se simte bine în pielea lui goală, zâmbea şi nici măcar nu scotea aburi din gură, aşa cum se întâmpla cu fiecare cumpărător de muştar instalat la acea coadă în miez de iarnă. De aceea, m-am simţit obligat să-i ignor vestimentaţia, mă rog, lipsa ei, şi i-am răspuns:

– Da, domnule, la muştar…

– Iute sau dulce?

– Şi, şi…

– Atunci e bine. Problema e că mi-e foarte  cald şi aş îndrăzni să vă rog să-mi păstraţi rândul până mă duc să fac un duş rece. Eventual să mănânc o îngheţată şi să-mi schimb pantalonii, pentru că am transpirat. Pentru mine temperatura asta e ucigătoare.

– Mergeţi, mergeţi, i-am răspuns trăgându-mi căciula peste ochi, până ajungem ar mai fi ceva, dar nu credeţi că exageraţi? Lumea asta tremură în paltoane, fulare  ţi căciuli, iar dumneata vrei îngheţată şi duş rece…

– Bineînţeles că vreau îngheţată şi duş rece, eu domnule nu sunt de la Polul Nord, cum ai putea crede, sau din Siberia sau de pe unde naiba o mai fi ger, eu sunt din blocul meu totalmente debranşat şi, mai mult decât atât, sunt şomer cronic. În totalul meu timp liber, fac numai exerciţii de înviorare şi  duşuri reci, pentru că apă caldă n-am. N-am nici bani de fripturi şi alte chestii, aşa că m-am profilat pe muştar.  Cu pâine. De aceea stau la coada asta. Dumneata de ce stai?

– Eu, doar din spirit de solidaritate cu oamenii ăştia, care numai din ideea de a se  defula de frustrarea pricinuită de rafturile doldora de muştar de altădată au venit aici…

– Ei da, de-aia ţi-e frig, eu vin aici de foame, domnule, dumneata de fudulie. Ia dă-mi paltonul, aşa, şi fularul, şi căciula, hai dezbracă-te!

În câteva clipe, omul în pantaloni scurţi şi papuci era complet îmbrăcat, iar eu dârdâiam în lenjerie cât se poate de intimă. Gerul era atât de cumplit şi muşca atât de violent din trupul meu firav, încât m-am trezit. M-am dezmeticit, am dat imediat repartitoarele la maxim şi m-am strecurat în bucătărie, căutând şunca şi borcanul cu muştar.

– Nu mai avem, du-te, dragule, la alimentara din colţ şi cumpără un borcan. Iute să fie, de Tecuci! îmi strigă, din baie,  nevastă-mea.

Erau minus 20 de grade, la soare, iar gerul muşca fioros din trupul firav al zilei…

Ion Manea